Peste 11 milioane de telespectatori...

FC Barcelona - Arsenal Londra, 8 martie 2011
Fotbalul deține în continuare recorduri de audiență și a confirmat din nou, aseară, cel puțin în Spania, că orice show, film sau dezbatere plălește în fața a 22 de tipi care aleargă disperați după o minge, cu unicul scop de a o introduce în poarta adversă.
Meciul de pe Camp Nou a avut o medie de spectatori de 9.893.000, minutul de aur avand 11.825.000 de  spectatori (52,4% share), la ora 22,20. A fost cel mai vizionat spațiu din sezon! Dacă televiziunea publică spaniolă mai avea publicitate (legea interzice radio-televiziunii publice, de aproximativ un an, sa difuzeze publicitate), sumele ar fi fost considerabile.
Oricum, cel mai simpatic gând pe care poți să îl ai văzând cifrele e că Spania, chiar dacă joacă Barcelona, uită de regiuni autonome și de dictaturi, republici sau complexe.

Electorale

Campania electorală pentru localele din mai nu a început, dar se prezintă candidații...Stau cu ochii pe Badalona ca pe butelie, căci Xavier Albiol, candidat PP, a zis iar că țiganii români sunt ciuma orașului și că dacă ajunge primar nu le dă ajutoare. Tare sunt curioasă să știu câți dintre țiganii români din Spania beneficiază de ajutoare, știut fiind că ei nici nu se duc la primărie să se înregistreze (cam ce domiciliu să treacă în acte? parcul public? terenul de la marginea orașului? malul râului? rulota ford pe care o plimbă de la Paris la Londra?), ce să mai vorbim de beneficiile care rezultă de aici, adică învățământ și sănătate gratuite și, eventual, subvenții pentru manuale și mâncare...
Nici o legătură între Albiol, Sarkozy și Berlusconi, evident!
Cum românii au drept de vot la locale, mă așteptam să se înscrie în registrul electoral spaniol în număr mai mare. Au crescut cu 20 de mii. Acum, în total, sunt cam 100 de mii. Față de vreo 600 de mii cât ar avea drept de vot... Mai bine decât nimic. Cum se vede din partea partidelor spaniole? Foarte interesant: conservatorii spun că românii nu sunt interesați de viața politică, ci de locul de muncă, iar socialiștii spun că românii se implică și că sunt un potențial pe termen lung. Există și candidați români pe listele spaniole, au mai fost și în alți ani, ceea ce mi se pare de-a dreptul hilar este că cei care ajung să militeze în partidele spaniole sunt mai abitir împotriva adversarilor politici decât spaniolii înșiși. Mai catolici decât papa, cum ar veni. Și rasiști până la Dumnezeu.
Pardon, era să uit că situația emigranților români în Spania e specială: au venit să facă un ban cinstit, nu neapărat să se schimbe!

Țara minerilor vii

Când eram pe punctul să renunț la blog, mi s-a activat din nou nervul blogăritului, care la mine nici nu poate fi numit blogărit... În fine, cauza este salvarea minerilor din Chile, eveniment care în Spania se trăiește într-un fel special, din motive istorice, culturale, de migrație (60 de mii de chilieni trăiesc aici) etc. Operațiunea, fără precedent, așa cum a numit-o Sebastian Piñera, președintele țării unde a avut loc această dramă cu final fericit (de vină e capsula!), transmisă în direct în toată lumea, a declanșat, fără îndoială, râuri de lacrimi. Dar dincolo de emoția provocată de revederea minerilor cu familiile lor după mai bine de două luni, rămâne dorința autorităților de a-și salva compatrioții. Și pe colegul lor bolivian, singurul străin din grup. Pentru acest unic bolivian, Evo Morales, președintele Boliviei, așa cum e el, prieten cu Hugo Chavez și cu eternul său pulover de sorginte etnică, s-a deplasat la mina blestemată, unde au fost surprinși, la peste 600 de metri, 33 de muncitori. Evident că e un moment bun pentru a-și crește respectivele și prezidențialele popularități, dar nici nu mai contează. Este o salvare istorică, un exemplu la nivel mondial de solidaritate, de responsabilitate și de umanitate excepționale.
Viva Chile!