Între ne-siguranţă şi xenofobie

Mă întreb, de câteva luni bune, la ce naiba se întorc românii în ţara lor? Sigur, e atât de frumoasă, atât de specială şi atât de surprinzătoare, încât nici eu nu aş ezita o clipă să îmi fac bagajele şi să mă urc în avionul care mă duce direct la Sibiu, singurul oraş în care aş mai putea să trăiesc dacă ar trebui să plec de aici, de lângă Madrid. Dar...nu pot să plec din varii motive, care nu sunt importante aici şi acum. Mă uit la compatrioţii mei, unii dintre ei revoltaţi nu pentru situaţia din Spania, care e critică, disperantă, dezamăgitor de reală, ci pentru ce se întâmplă în România: învăţământul e în colaps, sănătatea e cerşetoarea bugetului, ca şi cultura, de altfel, iar motivele de "întoarcere voluntară" sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârşire. Înţeleg protestul din ultima duminică a fiecărei luni, organizat de o asociaţie din Alcalá de Henares (cu o participare extrem de mică, din păcate! ). Evident că din cauza crizei numărul celor care pleacă acasă de tot este astăzi mai mare decât al celor care vin sau REVIN în Spania, după ce şi-au dat seama că nu se mai pot adapta la condiţiile româneşti.

Toate, dar absolut toate sondajele concepute pentru imigranţi, deci şi pentru românii de aici arată că cei mai mulţi dintre noi vrem să ne întoarcem. Dar... într-un viitor incert. E complicat, după ce ţi-ai făcut sau nu un rost pe alte meleaguri, după mulţi ani în care ai priceput, în mare măsură, cam cum funcţionează societatea „de adopţie”, după ce poate copiii tăi s-au născut aici (în fond asta e ţara lor!), să te readaptezi la România. De ce? Pentru că pur şi simplu ai uitat...aproape totul. Ai uitat că la supermarket pungile se vînd separat (5 lei), că în autobuz se urcă de-a valma, pe toate uşile, aşa cum se şi coboară, că trotuarele sparte distrug căruciorul copilului, că în loc de rest primeşi o bomboană, că lumea e amărâtă tare şi nu are bani să se asorteze, că, în fine, titlurile şi numărul diplomelor contează mai mult decât ce ştii să faci... Lista e foarte lungă, iar ideea nu e să compar, pentru că e nedrept. Condiţiile sunt diferite şi timpul a fost, fără îndoială, în favoarea Spaniei, care, dacă nu ar fi intrat în UE, nu avea nici ea nici o şansă să aibă trenuri de mare viteză, drumuri foarte bune etc etc.

Problema, astăzi, se pune aşa: Spania nu iese din criză nici cu slujbe până în 2011 (eu cred că nici atunci!), iar în România e greu, dacă nu imposibil de trăit dacă nu ai făcut economii aici (din nou zic, aproape imposibil). Se ştie că în vremuri de criză, xenofobia şi alte manifestări împotriva imigranţilor ies mai tare la iveală, aşa că mă aştept la vremuri foarte grele pentru românii de aici. În Badalona, un domn de la Partidul Popular, de opoziţie, de vreo două săptămâni văd că nu mai are stare şi-i tot dă cu românii. Cu ţiganii, de fapt, din România, care au venit, spunea acest domn, să comită infracţiuni. Acum împarte pliante pe care scrie „Cartierul tău este sigur?”, iar fotografia de pe pliant este a unei ţigănci românce.

Nu e nimic nou: în mai multe rânduri, PP a subliniat legătura între imigraţie şi insecuritate. Însuşi Mariano Rajoy, actualul lider naţional al PP, pe vremea când era ministru de Interne, avea o concepţie clară: mai mulţi imigranţi, mai multă infracţionalitate. Aşa că nu mă mir de ce nu reacţionează la campanii împotriva imigranţilor. Să fim cu ochii pe Badalona, acolo unde se întâmplă campania celor de la PP.

Nu pot să nu mă mir, însă, de diferenţa de abordare, în acelaşi partid, a domeniului sau a fenomenului migraţiei: în timp ce Madridul nu se opreşte din finanţarea centrelor de integrare pentru imigranţi şi oferă sprijin asociaţiilor, dă terenuri pentru biserici, afirmă, în acte publice, că regiunea are nevoie de români şi că sunt cel mai bine integraţi etc. etc., în alte părţi se împart pliante anti-imigranţi, cu texte clare anti-ţigani români... E acelaşi partid, dar... A, am uitat să precizez că partidele au intrat, aşa, într-un fel, în pre-campanie, înainte de alegerile locale regionale de la anul. Şi chiar că unii nu mai au, sau nu au avut niciodată, ruşine!