28 mai
La fiecare început de lună, când se publică datele șomajului în Spania, îmi aduc aminte de un ministru al Muncii din guvernul Zapatero care ne spunea: este ultima creștere, rata șomajului nu va mai urca, pentru că domeniul construcțiilor nu mai are cum să producă noi șomeri. Au trecut 3 ani de atunci, șomajul în Spania a ajuns la un sfert din populația activă și zilnic aflu despre prieteni, cunoscuți, amici ai cunoscuților, că rămân fără slujbe. Cel mai rececent, ieri. Este un bun prieten, a muncit 14 ani într-o firmă care presta servicii pentru marile companii de construcții. Pentru că a avut curaj să își mobilizeze colegii să se opună unei reduceri de 15% a salariilor, M. a fost concediat a doua zi. Se aștepta la asta, dar urmează o lunga perioadă de căutări, încercări sau, poate, emigrarea. Este ciclic, spun spaniolii, resemnați: acum 30 de ani, părinții celor care astăzi au copii de vârsta alor mei au muncit în țări europene care astăzi o duc mult mai bine. Întotdeauna au dus-o mai bine decât Spania, sau Portugalia, sau Grecia. Și apropos de Grecia: cum a zis dna de la FMI? Că îi inspiră mai multă milă copiii din Africa decât grecii? Și cam de când era preocupat FMI-ul de problemele sociale sau de dramele lumii? Sau de foametea din Sahel?
Ipocrizia marilor instituții mă lasă rece, ceea ce nu pot spune, însă, despre dramele personale ale celor care trebuie să învețe să se adapteze, să se obișnuiască să trăiască cu mijloace mult mai puține. Oricât de năpăstuiți s-ar simți, spaniolii sunt nevoiți să repete lecția unei recesiuni adâncite de probleme grave de corupție la nivel regional și local, presărate din plin cu licitații măsluite, mită, spălare de bani sau deturnare de fonduri.