Emigrant în vacanță

O mică vacanță în România poate fi pentru o familie de români plecați de 10 ani în minunatul și promițătorul occident o gură de aer. Sau o ploaie curată după praful deșertului spaniol. Deși 10 ani înseamnă mult în viața unui om, e suficient pentru integrare, adaptare și înțelegerea unei societăți străine, cu care românii încă încearcă să stabilească puncte comune.
 Legătura economică între cele două țări este una care abia se construiește, cea spirituală nu există, sau e aproape inexistentă (dacă ne referim la religie, diferențele par mici, dar sunt consistente), iar cele geografice sunt nule. Ce îi mai ține pe români în Spania, astăzi? Când vremurile bunăstării au trecut, când băncile se prăbușesc, când bugetele locale și regionale sunt cheltuite demult în avans și acum se taie toate facilitățile în sănătate și educație? Când șomajul a lovit un sfert din țara guvernelor care au permis umflarea balonului imobiliar, corupția regională și licitațiile ilegale pentru construcțiile care au distrus litoralul? Când până și femeile în casă, principalul motor al familiei românești emigrate, au ajuns să primească, de pe o zi pe alta, vestea că nu mai pot îngriji de copiii și bătrânii spanioli?
 Ce îi mai ține pe românii ce au emigrat în valuri, cu sutele de mii în ultimii zece ani, în afara țării lor?
 Spania nu mai e de multă vreme, paradisul emigrației. Ecuadorienii și columbienii pleacă înapoi în America lor cu zecile de mii, iar polonezii s-au întors de mulți ani acasă pentru a pune umărul la economia țării lor (în Alcala de Henares, orașul unde trăiesc, la 30 de km de Madrid, erau, cu doar câțiva ani în urmă,  mii de polonezi, azi îi poți număra pe degete!).
Numai marocanii și românii mai rezistă în peisaj. Despre chinezi nu pot să spun nimic altceva decât că au luat locul comercianților spanioli, pentru că sunt singurii care muncesc mult, pe bani puțini și își permit să mai plătească chiriile localurilor din capitală și împrejurimi.  Din motive diferite, dar întemeiate. Marocanii, pentru că au reușit să devină principalii concurenți ai chinezilor în domeniul aprozarelor, iar românii...nu sunt atrași de țara lor de baștină. Chiar dacă nu mai au contracte de muncă pe bani mulți sau pe termen nelimitat, sau nu sunt prea optimiști în privința recesiunii, imigranții români din Spania sunt cei mai capabili să suporte criza. Cineva spunea la un moment dat că românul este, genetic, adaptabil la criză, așa că perioada aceasta nu pare să fie deloc una de întoarcere acasă. Acasă înseamnă, vorba lui Petreanu, țara lui jumătate. Țara în care prietenii mei ziariști din provincie câștiga 12 milioane de lei pe luna, unde politicienii se fac de râs în fiecare zi și unde, după zece ani, un român emigrat în țara -căpșunei- care- a menținut -pib-ul României- pe linia de plutire găsește aceeași luptă pentru supraviețuire. E adevărat, cu mai multe șosele, câteva sensuri giratorii în plus, amabilitate în  instituțiile publice (vorbesc despre experiența personală din Ardeal, nu de București, unde la capitolul servicii ești victimă- am remarcat veșnica obrăznicie a taximetriștilor din Gara de Nord sau nervozitatea călătorului cu trenul, nemulțumit de puterea prea mică a aerului condiționat), mulți turiști spanioli la Turnul Sfatului din Sibiu sau prețuri bune la piața de legume și fructe.
 Ce fac românii din Spania în aceste zile? În loc să revină acasă, cu arme și bagaje, în valuri, definitiv, revin din vacanță în Spania prăfuită, deprimată și obosită de atâta criză economică. Unii sunt în așteptarea actelor care definitivează procedura de obținere a cetățeniei spaniole. Alții așteaptă să plece băsescu, ponta, antonescu etc din politica românească și, în consecință, o stabilizare și o coerență a deciziei politice, pentru a se putea întoarce acasă, cândva, mai liniștiți. Cei de acasă, însă, ar pleca, în masă, în Canada sau în Noua Zeelandă. Cât mai departe, adică. Să nu mai vadă, să nu mai audă nimic despre sărăcie, nesimțire, bârfă, trădare...